Procedee de expresivitate artistică

Procedee de expresivitate artistică

Figurile de stil

ALEGORIA – figura de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore, comparaţii, personificări etc., cu                        

                          ajutorul căreia, pe baza unei asemănări sau corespondenţe se substituie o imagine prin

                          alta şi se exprimă noţiuni abstracte prin intermediul concretului.

        

         Ex.: alegoria moarte – nuntă din balada Mioriţa, pune în evidenţă credinţa poporului român că sfârşitul vieţii nu e decât o trecere într-o altă formă de existenţă, în comuniunea cu natura, în ipostaza unei nunţi cosmice.

ANACOLUTUL -  figura de stil derivată, de fapt, dintr-un defect al stilului, care constă în

                                 nerespectarea acordului gramatical, pentru  pune în evidenţă sentimentele  

                                 autorului.

        Ex.: în Amintiri din copilărie, Ion Creangă evocă imaginea satului natal, a casei părinteşti şi a copilăriei într-o frază amplă în care, prin anacolut, se pune în lumină emoţia evocării alături de un ton nostalgic, de altfel nespecific jovialului Creangă.

           ,, ... dar eu, ... parcă îmi saltă ... „           

COMPARAŢIA – figura de stil prin care se alătură doi termeni pe baza unor însuşiri comune, cu         

                                scopul de a-l evidenţia pe primul; aceştia pot denumi: obiecte, fiinţe, personaje,  

                                idei, acţiuni sau noţiuni abstracte. Între ei se stabileşte o relaţie de asemănare,  

                                marcată prin cuvinte sau grupuri de cuvinte  - ca, la fel ca, asemănător cu,  

                                asemenea, precum, cât, aidoma, cum, întocmai cu etc. Relaţia de asemănare se

                                bazează pe identificarea unor trăsături comune ale celor doi termeni.

     Ex.: ,,Atât de fragedă te-asemeni

               Cu floarea albă de cireş.”

1.      Comparat (,,te” )

2.      Comparant ( floarea )

3.      Elemente comune: frumuseţe, delicateţe, prospeţime

EPITETUL – figura de stil care exprimă însuşiri deosebite, neaşteptate ale obiectelor sau ale

                        acţiunilor, prezentându-le într-o lumină nouă, aparte, ele adresându-se imaginaţiei şi

                        sensibilităţii noastre, pentru a-l impresiona pe cititor.

       Clasificare:

-          după numărul de termeni (sau alcătuire):

·         simple: ,,şuiet adânc”;

·         duble: ,,somnoros şi lin se bate”;

·         triple: ,,chemare nedesluşită, moale, strânsă”;

-          după ce exprimă:

·         cromatice: ,,seninu-i albastru şi limpede”;

·         personificatoare: ,,codrii se zvârcoleau neputincioşi”;

·         metaforice: ,,Feţi-Frumoşi cu păr de aur”; ,,zeiţa de gheaţă”; ,,dulce durere”;

·         hiperbolice: ,,trunchii vecinici”, ,,gigantică cupolă”;

·         ornante: ,,bulgări fluizi”, ,,fluturi şăgalnici şi berbanţi”;

·         antitetice: ,,recile scântei”;

-          din punct de vedere morfologic, epitetele pot fi:

·         adjectivale: ,,lacul albastru”;

·         adjective substantivizate: ,,mândra lună”;

·         substantivale: ,,pânze cu corpuri de ninsori”;

·         verbele la gerunziu (cu valoare adjectivală): ,,lumină pălindă”;

·         verbele la gerunziu: ,,răsărea sunând”;

·         verbele la participiu (cu valoare adjectivală): ,,inimi pustiite”, ,,mă lasă pustiit, veştejit şi amorţit”;

-          ca părţi de propoziţie, epitetele pot fi:

·         atribute: ,,trestia cea lină”;

·         nume predicative: ,,dulci-s ochii”;

·         c.c.m.: ,,se-ncovoaie tainic”;

·         propoziţii atributive cu valoare de epitet: ,,lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate”

HIPERBOLA – figura de stil care constă în exagerarea intenţionată ( prin mărire sau micşorare ) a       

                            unor trăsături, situaţii, personaje, caracteristicile unui obiect, ale unui fenomen sau    

                            ale unei întâmplări cu scopul de a spori expresivitatea exprimării ( pentru a exprima

                            admiraţia, disreţul şi ironia ).

·         ascendentă: ,,Crapii-n ele-s cât berbecii”, ,,spicul cât cocoşul”, ,,vorba-i e tunet,   

                    răsufletul ger”

METAFORA – figura de stil prin care se trece de la semnificaţia obişnuită a unui cuvânt sau a unei

                           expresii la o altă semnificaţie, pe care cuvântul sau expresia nu o pot avea decât în

                           virtutea unei comparaţii subînţelese. (sporeşte profunzimea şi expresivitatea textului)

·         metafora prevede transferul noţiunii abstracte în ordinea concretului printr-o comparaţie prescurtată; un cuvânt – imagine înlocuieşte cuvântul – obiect al comparaţiei, renunţându-se la formulele care leagă termenii unei comparaţii; precum, ca, cât, decât, asemenea, aidoma, astfel, întocmai ca:

           ex.: ,,Cenuşa visărilor noastre

                     Se cerne grămezi peste noi,

                     Precum se coboară pe glastre

                     Atinse, petalele-albastre,

                     De-o gâză căzută de sus printre foi.” ( T.Arghezi – Cenuşa visărilor )

·         metafora stabileşte asimilare între doi termeni: unul cu funcţie de comparat, celălalt de comparant; această asimilare se realizează:

a)cu ajutorul verbului A FI:

   ,,Desigur, ea e o brăţară

     purtată la mână de un zeu

     ea e mai liniştită spre seară,

     deşi e neliniştită mereu” ( N.Stănescu – Desigur)

b)prin juxtapunere:

   ,,Te uită, zările se împreună.

      Un ocean, talazul tău cernit

      Când Umbră, sub zenitul poleit,

      Te vei desface-n mistic clar de lună?” (I. Barbu – Umbra)

c)cu ajutorul unui atribut:

        ,,Amurg în crâng

          Albinele luminii, prin frunze se jucau.” (I.Pillat – Poeme într-un vers)